Te iubesc, mi-a zis. Se risipește în mintea mea o melodie. Bujori scuturați, petale-n vânt. Sufletul mi-e negru și mațele pestrițe.

Pe frunte-i pun bănuțul de argint ce l-am purtat mereu în batista de la ea. Să ai pentru luntraș. O să-o primească-n rai, aud sâsâitul șerpoaicei de aur, nu exista păcatul iubirii.

Împing încet copaia pe râul holbat. Să ai noroc copile, tu ești nevinovat.

Visez că suntem acasă. La noi-n cămăruță cu bolul tău de apă alb și vrăjit. Miroase a pâine caldă și mâncărică de cartofi.

Și atunci mă văd gol, ca un prunc grăsuț, și mă săruți cu dinții și-ți simt gustul în gură și gust metalic de sânge.

Voi fi din cel cu harul negru, ce-așteaptă amurgul din trupuri și vine la zilele din urmă. Mi-e greu, din ce în ce mai greu… Știu că nici corbul cel bătrân n-o să mă poată căra dincolo.

În fiecare zi vântul te mângâie altfel, în fiecare zi inima lumii bate altfel, în fiecare zi florile miros diferit. Chiar și o piatră e altfel în fiecare zi. Ochii albi și goi văd mai mult decât inimile negre și astupate.

Oare o putea să aterizeze pe-o creatură făcută doar din strălucire? Zâna o primi pe vârful degetului arătător, zâmbindu-i cald cu chipul înlăcrimat.

Stăteai la poartă, pe canapeaua de lemn verde, sub liliacul înflorit. Din curte se auzea un radio. Am ieșit din curte și m-am așezat tăcut lângă tine. Voiam să-ți zic ceva dar am uitat ce.

Când unui om îi vine timpul, pasărea neagră zboară și-i ia sufletul să-l ducă dincolo, din lumea cu dor în cea fără dor.

Dacă corbul aruncă sufletul greu de tristețuri, la poarta celei alte lumi stă șarpele încuibat. Șarpele îi spune sufletului călător cum să intre pe celălalt tărâm, ghid și ajutor. Dacă vrea.

Ai dat, fă, laturi la porci, cretino? Am zis că te-a luat apa mare, ai plecat dis de dimineață să te călărească pulăraii pe la gârlă.

Încet-încet i-a curățat corpul roșu jupuit până n-am mai rămas nimic decât oasele albe, cu toate organele și mușchii așezate frumos în mici găvane de apă pe malul lacului.

Fără să știe de ce, simțind lângă ea lupul, se ridică și îl îmbrățișă. Fiara se lăsă pe spate jucăușă și ea i se urcă pe piept, pe solzii de pe burtă, amândoi într-o îmbrățișare, sub luna rotundă și plină și roșie.

De-ai poftă de suflete, strigoaică, du-te și ia-l pe criminal. Lasă copilului o șansă.

Din ce sat vin frate ăștia, glumi ea. Parca ar veni din creierii munților, nu de la o juma de oră distanță.

Guri fără dinți, cadavre înjumătățite se ițeau din apa tulbure ridicându-se deasupra copăii, pășind pe apă, nuntă cu lăutari lângă mireasă.

Clovnul-bolovan ăsta al nostru se ruga după cum respira, fără cuvinte și fără să ceară nimic. Nu se ruga în biserica de jos. Se cățărase sus, în clopotniță, să-și odihnească ochii pe lumea lui Dumnezeu.

Vârcolacul se așeza când pe-o parte când pe alta, se zbuciuma ca o zvârlugă.

Oamenii, văzând pe cer animalul fantastic șuierând, începură să bată și ei cu cleștii și cu vătraiele, cu pirostrii sau frigări și orice alt fel de fiare. Bătură-n tăvi, căldări, cazane și tingiri, traseră cu puștile.

Sunt multe feluri de aripi – de fluture, de vultur, de porumbel, aripi mari și albe de lebădă, aripi micuțe și aproape nevăzute ca de colibri, aripi transparente ca de bondar. Fiecare zboară cum poate.

Sălcii care fac legătura între lumi. Corbi leneși care pierd suflete. Mirese care jumătate vin, jumătate pleacă. Sufletele care se duc, pot fi și trase înapoi, dacă n-au trecut încă apa. De dă unul de-al ei la schimb.

Din golul inimii ca un covrig îi ieși doar puroi, împuțit și rău, inundându-i tot sufletul iar, și atunci și sfântul Mina își luă mâna de pe el, supărat.

Oare Dumnezeul raiurilor o vedea pe ea mai presus de martiri? Sau doar, cum face adesea, poate o uitase-n salcie?

Lângă el zăcea fără suflare mamaia. O văzuse vindecând și chiar dând viață, dar acum ea era cea fără de suflare. O luase încetișor în brațe. Era ușurică ca un fulg. I se desprinsese baticul negru.

Se murdărise de-o mizerie lipicioasă ce nu se mai putea spăla, ar fi vrut să-și târască unghiile prin carne, să se jupoaie singură și să-și arunce pielea, ca șarpele.

În urmă i se uscase un nor de praf care parcă o urmărea și când se opri o secundă să-și șteargă transpirația de pe frunte norul o prinse din urmă și-i umplu de praf rochița înflorată.

Și în norul ăla tot ce fusese stors din el se deschise și el mai ieși odată din el însuși. Se simțea ca într-o picătură de apă. Se uită în jur și văzu o albină dansând, apoi transformându-se într-o floare de bujor.

Paie de iarbă, coajă de lemn, disperare și lacrimi. Și dragostea-i izbi de undeva de sus, de undeva de jos, din lumină sau întuneric, cine știe de unde-o fi fost trimisă în astfel de moment, în astfel de loc.

Două inimi ca două răni deschise se vindecau într-o burtă de stejar uscat. Două răni ce nu se arătaseră niciodată, la care n-ajunsese încă aerul. Dar care-n felul ăsta nici nu putreziseră, nici nu se scarificaseră.

Încercase să își lege și ea piciorul sfâșiat cu o bucata de cârpă din rochie, apucă un băț ca o cruce să se bată cu câinii, dar nu putu sta în picioare.

Se făcu o furnică și începu să caute la rădăcini, prin tunele mici întunecate, claustrofobe, nesfârșite.

De ce Dumnezeu ar crede că oamenii care învață sunt răi și păcătoși, că e știința un păcat, o depravare?